Faptele bune rămân anonime. Oamenii dispăruți rămân în sufletele noastre.
Poate credeți că ne folosim de toate faptele bune pentru a ne promova imaginea și a deveni cunoscuți. Este parțial adevărat. Unele lucruri merită să fie comunicate în spațiul public pentru ca strigătul celor mai puțin norocoși să se facă auzit.
Când spunem mai puțin norocoși, ne referim la nepăsarea autorităților față de cei în suferință. Unul dintre exemple este legea care nu dă concediu medical părinților de copii bolnavi de cancer care au împlinit 16 ani, decât în cazul bolilor adiționale cancerului. Au stat cei care au scris legea lângă un suferind în timpul chimioterapiei? Cred oare aceștia că o gripă sau o mână în ghips se compară cu suferința din timpul tratamentului pentru cancer? Acestea sunt lucruri care trebuie să fie auzite. Trebuie să impresioneze și să provoace acțiune.
Legi modificate și suferințe atenuate. Vă întreb însă: ați văzut de multe ori pe site-ul unei asociații sau fundații povești despre pacienți care au murit? Povești care, în pofida eforturilor uriașe depuse de noi toți, s-au sfârșit tragic? Credeți că nu există? Există. Și sunt poveștile nespuse care consumă cel mai mult din sufletele noastre.
Poate credeți că ne-am obișnuit? Poate credeți că suntem că acei medici care spun că nu îi afectează suferința umană, ca să îi poată trata mai departe pe alții? Nu. Nu știm cum sunt acei medici, dar știm că noi nu ne putem obișnui cu tragediile din jurul nostru. Le digeram pe toate, una câte una, de la început și până la sfârșit.
Suntem alături de părinții sfâșiați de destinele copiilor lor. Unii copii nu dispar niciodată. Rămân in amintirea tuturor pentru curajul lor, pentru dezinvoltura cu care au întâlnit moartea. Unii copii sunt mai buni decât noi. Din multe puncte de vedere. Poate că circumstanțele vieții lor scurte îi trezesc la realitate și îi fac să trăiască intens și plini de realism puținele clipe care le-au mai rămas.
Zilele astea se împlinesc șapte ani de când Cipri a plecat și ne-a făcut pe toți mai buni. Știm că, de acolo de unde este, zâmbește către noi. Astăzi, ar fi împlinit 21 de ani și ar fi avut înțelepciunea unuia de 70. I-ar fi iubit pe cei din jurul lui cu o forță care schimbă vieți. Așa l-am cunoscut pe Cipri și așa ne va rămâne în memorie. Un erou adevărat. Nu a murit pe front, nu a fost acoperit de glorie și nu i s-a construit o statuie. Însă a fost eroul nostru. Al tuturor celor care l-am cunoscut. Cipri este dovada că acum șapte ani existam. Mai tineri, mai neexperimentați, însă la fel de sensibili. Am plâns atunci și plângem acum. Acum însă plângem și râdem deopotrivă. Asta a reușit Cipri să schimbe în noi.
