O lecție de viață de la un copil bolnav

Se zice că în viață nu există învinși sau învingători.

Astăzi, vrem să vă povestim despre un caz, care, acum treizeci de ani nu avea aproape nicio șansă: o fetiță de doi ani, cu hemofilie, care locuia într-un sat la marginea Dobrogei iar casa ei era, de fapt, un grajd. Părinții ei aveau însă grijă să o aducă la spital la tratamente regulate și medicii și asistentele au îndrumat-o atât cât au putut să învețe și să înțeleagă cum să aibă grijă de starea ei și de pericolele bolii. Asistentele își amintesc cum venea plină de mușcături de țânțari și șobolani dar întotdeauna cât de îngrijită se putea, având în vedere condițiile lor de trai.

Trec anii și fetița merge la școală. Reușește să învețe să scrie și să citească și acum, treizeci de ani mai târziu, o regăsim în același, sat dar mult schimbată în bine.

E la fel de bătăioasă și muncitoare cum era și în copilărie: e căsătorită și împreună cu soțul și cei doi copii și-au ridicat o căsuță mică.

– „Am tot ce-mi trebuie, doamna!”, ne spune ea mândră, în timp ce întinde rufele proaspăt spălate la mână pe culmea din grădină. „Îmi place să mă trezesc dimineața și să muncesc pentru familia mea”.

Are un copil care i-a moștenit hemofilia, dar experiența ei de pacient, a învățat-o manevrele îngrijirii copilului său.

– „Doamna, tare vă mulțumesc că ați venit și la noi! De când cu Covidul nu am mai ajuns la spital cu ăsta mic, pentru că îmi e frică, doamna!”, ne mărturisește ea.

Când am ajuns acasă, copilul făcea lecții de scriere. Ne-a arătat rușinat caietele lui.

-“Mai am de lucru, dar mă ajută mama”, ne mărturisește el.

Copilului i s-a administrat tratamentul vital iar înțelegerea din ochii lui, fără nicio lacrimă, ținându-și mama de mână este imaginea care ne-a convins să scriem despre asta.Și am scris.

Asistentele ieșiseră deja din casă când au auzit un strigăt “Doamna!”. Le-a oprit în loc și le-a cerut o îmbrățișare.