Am fost și eu mică, adică a fost o vreme când îmi hrăneam păpușa cu esențurile de prăjituri ale mamei, alea cu greu căpătate pe sub mână, și nu mă dumiream cum de ea nu se oprește la desene cu mine. Țin minte că mă uitam la mama mea cum trebăluia prin casa și era peste puterile mele să înțeleg cum de nu respiră și ea desene ca și mine:
– Treci și mănâncă, pentru a zecea oară îți spun! Ți se răcește mâncarea! și necazul mamei că muncise la borșul acela nici nu-l auzeam.
“ – Oare cum poate mama să trăiască fără desene animate?! Când am să fiu mare am să mă uit mereu la desene.” rezoluție de care aveam să uit în timp, dar nu și de cât de importante erau desenele animate pentru copilul de mine.
De aceea mi-am dus proprii copii anul trecut la Disney. Ca orice părinte care se dă de trei ori peste cap și devine Prâslea pentru copiii săi, așa eu m-am înmuiat la rugamințile lor și am avut parte de expediția vieții lor pe tărâmul basmelor. Mă uitam la ei și mă vedeam pe mine cu jucăriile de cârpă așteptând programul pentru copii.
În ultima zi, din cauza unui decalaj de zbor, nu am mai folosit biletele cumpărate și, atunci, am avut cu toții ideea de a dona acele bilete altor copii, acelor copii care visează, dar nu își permit să spere. Acelor copii care se lupta cu diverse boli grele.
Am pornit de la această idee și am ajuns aici, zâmbind, in fata acestei tastaturi.
Au început căutările de fonduri, pentru că aceste familii foarte greu încercate de boală sunt și greu încercate financiar. Nu își pot permite o asemenea călătorie, mulți nu își mai pot permite să le ofere o copilărie copiilor lor pentru că lupta pentru viață îi sleiește din toate direcțiile.
Așadar: scrisori către Disney, telefoane pentru donații, discuții cu medicii, un înger, alt înger, voluntari, emailuri sau sms-uri de confirmări și mulțumiri, lacrimi de bucurie, lacrimi de tristețe pentru că boala nemiloasă pe ei nu îi lasă să plece, râuri de veselie și alte fluvii de promisiuni că vor mai pleca și alții. Și apoi: Disneyland!
Agitație și emoție pură. Feerie în imagini la capătul degetelor care încă se întrebau dacă ce trăiesc ei este real. Dansuri și țopăieli cu toate personajele desprinse de pe ecran. Îmbrățișări cât infinitul. Iubire în ochii care au plâns prea mult pentru vârsta fragedă. Oboseală dulce ostoită de multe ori pe umărul celuilalt. Recunoștință în mânuțele delicate strânse în jurul gâtului celor care i-au însoțit și pupici trimiși în vânt către cei care le-au demonstrat că trebuie să ai vise și să speri cu toată tăria, chiar atunci când zarurile par a fi aruncate în defavoarea ta. Oamenii mari le-au arătat acestor copii și altora care încă mai visează că nu sunt singuri și abandonați în fața încercărilor bolii. Un vis împlinit împreună, un puseu de curaj pentru micuții aceștia!
Disneyland – vitamina cea mai puternică pentru psihicul copiilor.
Ce poți să faci în spital când nu plângi sub tratament sau nu îți este rău după tratament. Ce poți să faci în spital când aștepți analize sau vești bune? Ce poți face în spital când lupți cu toată puterea de ființă mică pentru o promisiune la viață? Copiii își făuresc un refugiu, o lume în care pot controla totul în bine, o lume în care se râde mult și se plânge doar de fericire. Ați ghicit, se înconjoară de personaje de desene animate și, ca să poată îndura o suferință, chiar și pentru un adult mult prea mare, își făuresc vise cu eroi formidabili pentru care nimic nu este imposibil. Se conving astfel pe ei înșiși că pot reuși să învingă și în realitate. Ce copil, de altfel, nu ar vrea să se plimbe pe străduțele cu turtă dulce sau să viziteze castelele din povești călătorind în trăsura din dovleac sau vorbind cu prințesele și prinții? Ce copil nu s-ar trezi sau ar adormi într-o poveste unde joaca e singura regulă pe care trebuie să o respecte!
10 copii bolavi au trăit la Disneyland singurul vis pe care și-l făuriseră ca o ancoră a nădejdii în tot ce boala a bulversat în jurul lor; singurul tratament eficace pentru ca spiritul lor fragil să reziste și să ajute organismul să se vindece. Acest vis, pentru care nu îndrăzneau să își facă planuri, a fost posibil prin mobilizarea, prin generozitatea tuturor acelor oameni care nu au uitat că orice vis de copil, împlinit, este o mână de ajutor dată propriului destin – un destin care nu contabilizează la sfârșit hârtii fără valoare, ci zâmbete sau fapte bune și mai ales fericirea pe care ai adus-o fiecărui copil pe care ți l-a scos în cale.
Așa că opriți-vă! Alăturați-vă nouă pentru un vis de copil, pentru copilul din voi care tânjea după copilărie, joacă și desene animate! Fiți cu noi în temerara încercare să mai oferim și altor copii bolavi o speranță de bine, nu doar apreciind ce se face, ci fiind chiar voi cei care faceți acest bine. Copiii vă așteaptă pe tărâmul basmelor!