In România zilelor noastre, a avea un vis este un ideal, iar a te pune la treabă să-l și îndeplinești, de multe ori echivalează cu prabușirea lui Icar – de la înălțime, crunt, dureros. Ei, bine, în România zilelor noastre, am avut un vis, o bucată de hârtie și zero șanse … dar am izbândit!
Am fost unul la început, apoi doi, apoi cinci … douăzeci și cinci, care ne-am suflecat mânecile și buzunarele pentru a construi lumină pentru copiii bolnavi. Am crezut, am sperat, ne-am unit și am muncit toți până când am ajuns, astăzi, să stăm în clădirea pentru ei – pentru copiii aceștia minunați care ne-au învățat ce înseamnă a nu renunța la visul tău
– uitându-ne minute în șir la pereții ăstia frumosi, la ferestrele care adună căldură, la ușile care nu se mai închid, ci se deschid acum copiilor atinși de boală. Îi aud înăuntru, glasurile lor răsună aici și inima mi se umple de recunoștință.
Mă minunez, ne minunăm încă de faptele bune ale sponsorilor, ale colaboratorilor, ale susținătorilor, ale voluntarilor, ale prietenilor care au deschid drumul spre speranță pentru noi cei care am visat, pentru părinții zbuciumați, pentru copiii ținuți în umbră de către sistem. Noi, voi, împreună am reușit să-i scoatem în lumina caldă a iubirii de cei mici.
Bunătatea celor care au pus umărul aici, în Centrul Focus, a devenit soarele care îi mângâie când corpul lor micuț îi doare. Pentru ei, sunteți acolo sus. Pentru mine, sunteți peste tot. Tot mai numeroși. Tot mai sufletiști. Tot mai necesari.
