Spitalele noastre de stat sunt organizate pe secţii. Uneori, secţiile lucrează împreună, însă de cele mai multe ori, nu. Felul în care medicii interacţionează depinde întotdeauna de relaţiile dintre ei, de încrederea care este construită în timp şi, uneori, pur şi simplu de compatibilitatea umană. Oamenii care se potrivesc sunt prieteni, se simpatizează şi în consecinţă lucrează împreună. Dar cât de profund şi de sistematic se cooperează? Ce procent din această cooperare este făcută în interesul pacienţilor?
Pentru că noi ne-am ocupat cu precădere de copii, tot acolo a mers şi preocuparea noastră, acolo am investigat tacit felul în care pacienţii trebuie să se descurce singuri. Am avut aceeaşi experienţă în străinătate, acolo unde un pacient este trimis în atenţia unui anume medic şi din acel moment totul se desfăşoară cursiv: analize, investigaţii, boarduri multidisciplinare, totul este făcut în interesul pacientului care, odată intrat în incinta spitalului, are parte de mai mult decât un medic: de întreaga organizaţie.
În România lucrurile merg mai greu. Dacă secţia pe care este internat copilul este oncologie şi este nevoie de opinia chirurgului şi a pediatrului, deja totul intră într-un fel de blocaj pe care părinţii pacientului trebuie să îl rezolve. Tot dosarul medical, împreună cu scrisori medicale scrise de fiecare medic în parte, devine un puzzle, este mutat fizic de la unul la celălalt chiar de către familia pacientului. Uneori informaţia ajunge acolo unde trebuie şi în forma care trebuie, alteori nu. Şi chiar şi atunci când ajunge, informaţia este luată de la început. Noul medic nu cunoaşte pacientul. Şi dacă îl cunoaşte cumva, este rară situaţia în care chiar vorbeşte cu medicul curant.
Fără să vrem, noi construim punţi între medici. Vorbim cu fiecare în parte şi încercăm să îl facem confortabil cu cazul şi cu evoluţia acestuia. Boardurile multidisciplinare rămân un vis frumos… Şi dacă aceste punţi ar fi construite în mod formal? Dacă ar există o unitate multidisciplinară care ar ţine legătura permanent cu diverşi medici pentru a ne asigura că aceştia lucrează împreună? Dacă am începe noi ceea ce ar trebui să înceapă alţii şi apoi am reuşi să transmitem spitalului necesitatea absolută a unei astfel de unităţi?
Desigur, nimic nu este simplu. Dar nu ar trebui să o luăm de la zero. Lucrăm deja cu mulţi medici de calitate. Avem pacienţi cu nevoi multidisciplinare. Mai este nevoie de ceva efort, putere de convingere, organizare şi poate finanţare suplimentară. Oricum, nimic nu este imposibil. Ce părere aveţi despre asta? Aşteptăm opiniile Dumneavoastră pe adresa ganduri@daruiestearipi.ro.