„Ziua aceea a diagnosticului ar fi trebuit să fie a mea: febra mea, RMN-ul meu, durerile mele, cancerul meu. Am 32 de ani și mi-am trăit viața, am gustat deja din ea.
Ce mă doare nu e neapărat faptul ca puiul meu de doar 4 ani nu știe ce înseamnă o viață fără spital, înțepături și medici, dar mă doare durerea lui: inimaginabila groază pe care o simte când intrăm în spital, când începe anticiparea manevrelor, a țipetelor cu ecou pe holurile reci, a oamenilor străini care se învârt în jurul lui. Și apoi își pierde părul, e prea slăbit să meargă și să zâmbească. Și mă opresc aici pentru că groaza acestor amintiri mă chinuie prea tare.
Dar viața nu e așa cum vrei tu să fie. Și atunci înveți să devii cel mai bun părinte pentru copilul tău și cauți soluții care să ușureze un pic drumul copilului tău spre o viață cu cât mai puțină durere. Niciun efort nu e prea mare ca să îl vezi uitând un pic de boală.
Nu îmi vine în minte acum vreo veste mai bună de la diagnostic decât cea prin care m-a anunțat doamna Luci că, de data viitoare, vor veni ei la noi acasă pentru recoltat.
E mare lucru, ceea ce faceți voi, aici la Dăruiește Aripi. Fiecare clipă trăită de el cu bucurie valorează mai mult decât vă puteți închipui. Și faptul că analizele se pot lua când el se joacă acasă, cu toată familia, fără să trebuiască să vadă lume străină, să călătorească ore întregi nemâncat, doar pentru a fi dezbrăcat și înțepat…
Probabil „mulțumesc” e un cuvânt mic pentru recunoștința mea, dar doar pe acesta îl am.
Vă iubesc și îi iubesc și pe cei care cred în voi și vă ajută să veniți la noi acasă.”
Camelia,
3 decembrie 2020
(mama lui Matei, 4 ani, nefroblastom)
Detalii despre cât de simplu este să direcționezi 20% din impozit găsești aici.